"Daca vrei sa faci ceva, fa-o cu mana ta!" ... foarte adevarata vorba asta, insa chiar si atunci ai nevoie de un punct de sprijin, iar cand nici macar parintii tai nu o fac, ce mai este de facut? Imi pun intrebare asta de cativa ani buni si tot nu am gasit un raspuns. Sincer, am avut dar l-am pierdut. Nu e vorba de parinti, pentru ca nici nu vroiau sa auda de mine, este vorba de o singura persoana care a reusit sa ma faca sa am incredere in mine si anume, prietena mea. I-am dat drumul, pentru ca nu vroiam sa aiba soarta mea, sa ramana fara dragostea parintilor, din cauza mea. O iubesc si acum, si nu am s-o uit niciodata pe cea care m-a ajutat sa trec peste cele mai grele momente, si imi doresc sa fie si acum aici. Sa-i aud vocea, sa o privesc, sa-i simt prezenta. Durerea mi-o putea alina, era singura care ma intelegea, singura care ma impulsiona sa fac mai mult, reprezenta un motiv pentru care sa lupt. Nu am sa-i spun numele, pentru ca stiu ca nu ar vrea, dar... nici nu stiu ce sa mai scriu. Nu stiu ce sa mai gandesc, lacrimile nu pot sa mi le opresc, curg siroaie pe obrazul meu, si cand ma gandesc la ea, imi este tot mai greu. Sper sa fie fericita, sa se simta iubita, si sa nu uite ca undeva, cineva, plange dupa ea. Nu vreau sa o uit, dar nu mai vreau sa ma chinui sufleteste, gandind ca as vrea sa fiu cu ea. Oare ea se gandeste la mine?... asta este intrebarea ce ma macina de-un amar de vreme. Imi place sa visez ca o voi reintalni, si ca inainte si mereu, ne vom iubi!
